Ce-ar fi fost dacă nu te-aş fi-ntâlnit? Dacă n-aş fi numărat şoaptele amintirilor ce curgeau lin îmbrăcându-mi speranțele în atingerea dorului? Ce-ar fi fost dacă inima mea alegea să zâmbească inimii tale sporadic, fără să te mângâie răbdătoare cu povesti în care dăinuiau tainic toate visele mele? Ce-ar fi fost dacă n-aş fi alergat cu valizele schimbării într-o dorință nebună de a urca împreună în trenul vietii? Şi oare, dac-aş fi ales un alt drum, tu ai fi încercat să mă opreşti?

                                                             (…)

Mi-e dor să-ți respir iubirea, să simt gustul atingerilor tale fierbinti peste trupul gol si însetat de fiori. Mă săruți uşor şi trecutul se topeşte intr-un suflet firav. Suntem doar noi doi. Îmi mângâi simțurile cu şoapte şi pielea ta umedă îmi acoperă visele copleşindu-mă tandru, stârnind furtuni într-o noapte de februarie. Doar tu poți să-mi picuri fericire in sânge, dor şi dependență in inima. Eşti al meu dintotdeauna. Eşti al meu de când nici nu indrăzneam să visez la tine.
Te strâng în brațe dar nu vreau să adorm. Te iubesc atât de mult încât de câte ori închid ochii iți simt lipsa…

                                                               (…)

Miroşi a primăvară. Ecoul şoaptelor proaspete răsună surd, dintr-un colț de suflet hoinar. Ai glasul țărmului mării ascuns într-o cochilie veche. Mi-ai strecurat dor în gânduri şi îmi pierd adesea privirea în oglinda inimii tale, într-un joc al misterelor.
MiroşI a dimineți însorite, a iubire intensă şi a libertate. Eşti un suflet frumos, plin de aventuri şi dorințe. Mi-e dor să te găsesc şi să-mi spună sufletul că ne-am mai întâlnit undeva.

                                                              (…)

Nu-l puteam alunga din suflet. Îl căutam frenetic în priviri banale în care mireasma poveştilor ofilise de multă vreme. Adormeam cu acelaşi zâmbet în gând şi sufletul pribeag îmi cânta dorul încetişor, dojenindu-mă. Chipul frumos se oglindea în valuri înalte care se izbeau de țărm risipindu-mi visele, dezgolindu-mă de amintiri efemere. Era câte puțin din nemurirea lui în fiecare străin…

                                                               (…)

Uitarea este acel drum firesc pe care un suflet porneşte, dornic să-şi redobândească libertatea de a iubi din nou.

Publicitate