Era desculț în ploaia gândurilor reci. Dorul curgea molcom sărutându-i pleoapele și zâmbetul firav, cules dintr-o petală de floare. Vântul fredona imnul amintirilor vechi, ascunse în zâmbetul dimineților de noiembrie și numele ei, cernea dorințe peste trupul înghețat.
Ea aștepta…aștepta răbdătoare să danseze cu timpul, să-l ispitească și apoi să-l comprime pentru totdeauna. Toți erau liberi să creadă că trăiesc, doar ea vibra, prin sentimente care străbăteau atâtea oceane, temeri și orizonturi. Vroia sa fie goală de trecut și să-l îmbrățișeze. Învățase din scrisorile suferințelor că rătăceau singuri într-o lume a probabilității.

În iubire se poate orice.

Și El, un răsărit de speranță târzie, era aceea iubire care se trăiește doar o singură dată…

Publicitate